Moartea e parte din viață

Mi-a fost mereu o teamă îngrozitoare de moarte. Terifiantă. Paralizantă. Îmi provoca anxietăți fantastice. Până în decembrie 2023.

Avea 93 de ani. Rămăsese ultima din generația ei. Bătrână. Bolnavă. Soțul o părăsise cu patru ani înainte.

Avusese o viață lungă și frumoasă. În tinerețe fusese o femeie frumoasă. Mică și a dracu’, cum s-ar spune. Fâșneață. Îi punea pe toți la respect. Îl cunoscuse pe soțul ei când era foarte tânără, în jurul vârstei de 20 de ani. El, un băiat cu vreo 5 ani mai mare decât ea, de când a văzut-o și-a spus „eu cu ea mă-nsor”. Prietenii lui au râs de el. Era un băiat sărac, venit în București la facultate dintr-un sătuc din jutețul Neamț. Erau 7 frați. El era cel mai mare dintre ei. A reușit ce și-a propus. Cu ea s-a însurat. Au avut repede un copil. Un băiat pe care l-au iubit și răsfățat. Poate puțin mai mult decât ar fi fost cazul, dar cine-i poate acuza?

Fusese mereu o femeie cochetă. Mereu coafată. Se ducea la salon aproape săptămânal. Purta haine din materiale prețioase, cele mai multe făcute la comandă. Se încălța doar cu pantofi cu toc înalt. Asta nu i-a fost benefic, la vârste înaintate a ajuns să aibă monturi mari și dureroase. Mirosea a parfumuri fine și se îngrijea teribil. Atât de mult încât medicii i-au spus, la 70 de ani, că are tenul unei femei de 50.

Era o gospodină desăvârșită. Casa ei era mereu fără pată. Mâncărurile erau DELICIOASE. Cămara era mereu plină. Cu de toate. Dulcețuri, zacuști, clătite, gogoși. Făcea niște colțunași de nu știai cum să nu te murdărești și-n tălpi de pofta cu care-i mâncai. Șnițelele erau extraordinare. Cacaoa era cea mai bună băută vreodată.

Drept urmare, în fiecare weekend, încă de când era tânără, familia venea la ea în vizită la prânz. O tradiție păstrată până târziu, în anii înaintați ai bătrâneții. După prânz se încingeau petreceri până dimineața. Cu dansuri pe mese, cu poker, cu jocuri de remi sau doar cu râsete și voie bună.

A fost singura din familie care și-a dorit o nepoată. Mai toți ceilalți sperau la un băiat. Ea visa la o fetiță. O fetiță cu care să vorbească vrute și nevrute, căreia să-i croiască hăinuțe. I s-a împlinit visul. Împreună cu soțul, an de an, mergeau cu nepoata la munte. Se asigura că-i găsește acolo cele mai bune condiții. Că i se pregătește cea mai bună mâncare. Verile, deși erau în același oraș, fetița stătea cu ei.

Mulți, mulți ani au fost așa. Lini, blânzi, calzi. Uneori și cu ceva năbădăi că așa e-n familie. Până când, rând pe rând, nisipul s-a scurs din clepsidra vieții pentru toți din jurul ei. A trecut dârz peste. Peste moartea părinților, a fratelui, a celor mai buni prieteni, a cumnaților și soțiilor acestora. O singură dată a spus, însă: „nu știu ce mă fac dacă pleacă înaintea mea”. Se referea la soțul ei. La iubirea vieții ei. Petrecuseră 70 de ani împreună. Teama i s-a adeverit și el a plecat înaintea ei. Când a realizat asta, urletul de durere a umplut toată atmosfera. Nimic n-a mai fost la fel pe urmă. Își pierduse rostul. Își dorea și ea să plece. Au durat încă 4 ani până a reușit.

A fost bunica mea. Mama tatălui meu. Și până la moartea ei mi-a fost mereu o teamă îngrozitoare de moarte.

A murit la două săptămâni după un avc. În preajma Crăciunului. Până atunci, în spital, o văzusem individual. Nu fusesem toți deodată. La capelă am reușit să ne strângem toți trei. Eu și părinții mei. Atunci am văzut-o pe mama mea teribil de afectată. Pătrunsă. Folosind cuvinte foarte încărcate emoțional. Începuse să rememoreze moartea propriilor ei părinți, să retrăiască afectarea de atunci. Îmi amintesc că a și spus cuvintele: „uite cum s-a dus și ultimul părinte...”.

Și atunci am avut revelația: am învățat încărcarea morții de la ea. De-a lungul timpului am avut ocazia să vorbim despre moarte și să îi văd abordarea. Mereu era cu durere. Parcă o emoție neprocesată complet. Un closure lipsă. O pierdere și un gol pe care nimic nu părea să-l poată umple. Combinat cu povești despre bunicul din partea ei despre care îmi spunea că-i fusese tare frică de moarte.

Și am preluat. Fără să-mi dau seama. A fost chiar o perioadă din viața mea când teama de moarte m-a dominat. Vorbeam des despre asta, lăsam frica să-mi ghideze cuvintele. La un moment dat mă săturasem de acest status quo dar nu știam de unde s-o apuc ca să scap de el. Raționalul nu funcționase. Vorbitul mult despre asta nu funcționase. Să mă las să simt cât puteam iar nu funcționase. Până la evenimentul de la capelă.

Nu tot ce învățăm ne e benefic sau învățat corect. Însă asta este realitatea vieții: învățăm multe lucruri de la ceilalți. Printre care și anumite anxietăți sau modul în care privim și gestionăm anumite lucruri. Eu simțeam în ultimii ani că modul în care privesc moartea nu mă reprezintă. Și în sfârșit am înțeles: preluasem de la mama gravitatea morții, modul de gândire atât de încărcat și tragic. Deși, cum spuneam, rațional știam că moartea nu doar că este singura certitudine a vieții ci chiar o parte din viață.

Acel moment al conștientizării a schimbat parcă totul pentru mine. A topit frica. A schimbat gândurile. Pentru că m-a ajutat să descopăr cine și cum sunt eu dincolo de cum am învățat să fiu.

Și, de multe ori, asta e cheia. Să descoperim cine suntem noi dincolo de cum am învățat să fim. Să conștientizăm ce este specific și reprezentativ nouă. Și să dăm voie vocii din noi care ne spune „nu ți se potrivește X lucru” să ne spună tare, din ce în ce mai tare, ce avem nevoie să auzim.