Seen-ul Neputinței

Am spus acum mai mult timp într-o postare că nu înțeleg seen-ul. Am lăsat să se înțeleagă că mă refer la zona de business și foarte mulți au venit să-mi ofere explicații. Adevărul este că, de fapt, la momentul respectiv mi-a fost greu să recunosc că era vorba despre trei situații din viața personală.

Cu trei prietene. Sau, mă rog. Cu trei persoane pe care le consideram prietene.

Sfânta Treime a neputinței a arătat cam așa:

Prietena nr. 1: a ales să nu mai vorbească brusc cu mine. Să nu mai răspundă la mesaje. Inițial eram în același grup de prieteni. Iubitul ei era și el în grup. Când ei s-au despărțit ea a fost cea care a plecat din grup. Am încercat atunci, separat de grup, să-i fiu alături, să ieșim separat. Să o ascult. Și totuși a ales să nu mai vorbim brusc. Explicația ulterioară, la un an mai târziu, a fost că nu putea vorbi cu mine știind că mă văd în continuare cu el. Am acceptat asta deși continuase să păstreze legătura cu altcineva din grup.

Am încercat să aflu ce s-a întâmplat dar m-a ignorat total. Cam un an mai târziu am reluat legătura. Și-a cerut scuze. Am reluat prietenia. Și a mers în regulă. Până când n-a mai avut probleme în curenta-i relație sau la job. Moment în care iar a început să se îndepărteze de mine. Să nu-mi ofere explicații. Să nu mai exist. Să îmi dea seen.

Și, de această dată, am lăsat-o să plece.

Prietena nr. 2: ne știam de multă vreme. Cam din perioada facultății. Am și lucrat împreună o scurtă perioadă de timp. De fapt, chiar așa ne-am cunoscut. Am fost foarte apropiate. Sau cel puțin așa am simțit eu. Pe urmă viața ne-a îndepărtat. Fiecare cu viața ei, cu familia ei, cu problemele ei. Mai vorbeam periodic, făceam cu catch-up, ne aduceam la zi, ne bucuram de interacțiune și reluam discuția după altă perioadă de timp.

Cu ceva timp înainte de „marea schismă” am început să fim mai apropiate. Să vorbim mai des. M-a bucurat teribil că a venit și la mine la nuntă. S-a rupt totul după ce fetița mea s-a născut. Nelegat de ea, sunt convinsă. Motivul a fost că mie îmi merge prea bine în vreme ce ea abia reușește să se mențină pe linia de plutire. Că nu poate să păstrăm legătura. I-am respectat decizia. După ceva timp i-am scris doar să-i spun că mă gândesc la ea.

Mi-a dat cu seen.

Așa că… am lăsat-o să plece.

Prietena nr. 3: ne-am cunoscut la cursuri de actorie. Am rezonat foarte mult. Ne-am apropiat repede. Ba chiar aveam o gașcă micuță de trei fete care vorbeam zilnic. Cumva gășcuța s-a rupt în mod natural. N-a fost ceva forțat sau vreo supărare. Eu și prietena nr 3 am continuat să vorbim. Dar am simțit la un moment dat că trag din ce în ce mai mult. Să ne vedem, să povestim, să facem lucruri împreună.

Învățasem din experiențele anterioare. Am fost, în perspectiva mea, tare blândă. Poate insistentă pe alocuri în dorința mea de a ne întâlni. Întâlniri ce nu s-au concretizat. Interacțiunea noastră s-a încheiat cu mine spunându-i că simt că trag. Și că nu aș vrea să fac asta. Dar că dacă am supărat, aș dori să știu.

Mi-a dat seen.

Și… am lăsat-o și pe ea să plece.

Dar e ok.

Le-am lăsat să plece așa cum i-am lăsat pe mulți. Unii și unele m-au afectat mai mult decât alții.

Poveștile de mai sus s-au văzut așa de la mine. Sunt convinsă că există și varianta lor. Însă nu (prea) am aflat-o. Mi-ar fi plăcut s-o aflu.

Nu știu dacă acum e prea târziu pentru mine sau nu. De obicei ofer o șansă. Dacă cineva îmi arată că-i pasă, mă înmoi și sunt dispusă măcar să ascult. Dar am citit acum ceva timp o frază ce m-a atins: mulți oameni nu mai vorbesc cu tine pentru că îți datorează niște scuze. Da, cred că aș fi meritat măcar o explicație, dacă nu scuze.

În continuare e greu uneori. Ce m-a învățat în schimb terapia e că, deși avem nevoie de încheiere în doi, de multe ori suntem nevoiți să ne-o găsim singuri. Probabil că am găsit-o. Și cu siguranță uneori încheierea asta mai pleacă la plimbare și lasă loc supărării.

Dar e ok.

Fetelor, sper onest că sunteți bine. Și sper că pe voi nu vă lasă nimeni pe seen.