Asumarea riscurilor versus Zona de confort

Prefață: acest articol face parte din seria #povesteata, la care mai adaug #povesteîmpreună. Partea a doua a articolului este scris de o cititoare care a și ales subiectul pe care să scriem, tocmai din dorința de a putea să-și clarifice deciziile.

„Rău cu rău, dar mai rău fără rău”

Știi vorba aia? E destul de populară în folclorul nostru. Interpretarea pe care eu o dau este aceea că, deși e clar că ceva e toxic, măcar e un toxic cunoscut, pe care ai învățat să-l gestionezi. Dacă pleci de acolo și dai peste un toxic diferit, pentru care n-ai dezvoltat, încă, mecanismele de coping?

Știi ce înseamnă, de fapt, această zonă de siguranță, de confort?

Că nu trebuie să călătorești niciodată într-un loc nou. Cine știe ce pericole te așteaptă acolo?

Că nu e bine să încerci niciodată feluri diferite de mâncare. Cine știe la ce poți fi alergic?

Că nu e deloc indicat să pleci din relația aia abuzivă. Cine știe cum te vei descurca pe urmă, în singurătate?

„Riscul cel mai mare este acela de a rămâne în zona de confort”

Exemplele, pot desigur, continua. Certitudinea este că singura constantă în viață e schimbarea. Care vine, chit că vrei, chit că nu. Școala se va termina, restaurantul tău preferat, la un moment dat, se va desființa, brandul tău preferat de haine va începe să folosească materiale de calitate mai proastă ca să reducă costurile, copiii, până la urmă, vor crește și vor pleca de acasă, pentru a-și face propriul drum în viață.

Și-atunci, ce este, de fapt, zona de siguranță? Eu voi alege să spun că este o negare. Pentru că nu există să nu se schimbe nimic. Există doar negarea realității schimbării. Mai devreme sau mai târziu, va trebui să accept că totul este într-o continuă transformare și va trebui să-mi asum niște riscuri.

Hai să-ți spun rapid și o poveste:

Am stat la un loc de muncă, cel din prima corporație, 8 ani. Construisem multe. Aveam multă vizibilitate. Eram project manager cu proiecte globale. Eram si managerul echipei de training. Poate și de-aia am ales să plec (pe lângă că voiam să încep businessul propriu), că nu simțeam că mai am unde să cresc. Dar, oh doamne, ce greu a fost. Pentru că, până-n ultima clipă, eu le spuneam tuturor: „Sper să se întâmple ceva care să mă facă să rămân”. Nu acceptasem schimbarea. Și când a venit momentul și chiar am plecat, mi-a fost, fizic, rău, o perioadă mare de timp.

Ulterior însă, pentru că dădusem startul plecărilor și am văzut că nu se termină lumea, am schimbat 4 joburi într-un an. Pentru că nu mi se potriveau. Și pentru că riscul mai mare pentru mine era să rămân într-un loc unde nu-mi era bine decât să îmbrățișez schimbarea.

Și, de fapt, acesta este mesajul: riscul cel mai mare este acela de a rămâne în zona de confort. Pentru că, dacă-ți pui problema de a face schimbarea, e foarte posibil ca asta să ai nevoie să faci. Iar a nu accepta asta, înseamnă a lupta împotriva curentului.

—

„A fost nevoie să îmi ajungă cuțitul la os, ca să fac acea alegere”

Citesc prima parte a articolului și mă întreb: totuși, cum își asumă riscuri o persoană cu nevoie mare de certitudine?

Rațional, poți să înțelegi cum e recomandat să procedezi, dar ce te faci cu emoționalul?

Emoțional vorbind, o persoană cu nevoie mare de certitudine își asumă riscuri cu teamă. Cu o teamă mai mare decât a celor care își asumă riscuri, neavând o nevoie mare de siguranță.

De unde știu? E simplu: eu sunt o persoană cu nevoie mare de certitudine. Iar când vine vorba de asumarea riscurilor, de fapt, nu mi le asum cu adevărat. Mai degrabă las soarta să aleagă pentru mine („Mai bine să mă dea ei afară”, „Mai bine să plece el din relație”).

Dă-mi voie să-ți spun cum am ajuns aici: de la mama am învățat să nu dau vrabia din mână pe cioara de pe gard. Să nu-mi dau demisia, până nu am asigurat un alt loc de muncă. Eventual, să mă mulțumesc cu puțin, pentru că întotdeauna poate fi mai rău.

Așa că, atunci când m-am aflat în fața unei alegeri riscante, a fost nevoie să îmi ajungă cuțitul la os, ca să fac acea alegere. Adica, de fapt, am ales impulsiv, nu ca un adult sănătos.

Am plecat de la acel loc de muncă, am ieșit din relația toxică, însă abia atunci când nu am mai suportat. Și n-am reușit singură, i-am avut alături pe tatăl, pe sora și pe terapeuta mea. Ei își asumă riscuri, de la ei am învățat să plec de unde simt că nu mai aparțin, chiar dacă nu știu sigur încotro mă îndrept mai departe. Datorită lor am avut curajul de a face un „leap of faith” – însă frica a fost de neimaginat:

Dacă n-o să mă descurc la următorul job și o să-mi pară rău?

Dacă o să intru într-o relație și mai toxică sau o să rămân singură?

Vestea bună: m-am descurcat la următorul job, nu mi-a părut rău că am plecat de la precedentul și n-am intrat într-o relație și mai toxică (ba dimpotrivă, am învățat să recunosc toxicul și să îl evit). De fapt, fiecare „leap of faith” m-a dus spre mai bine, chiar dacă, pe moment, poate, nu s-a simțit așa. Chiar dacă a mai urmat unul și încă unul.

Totuși, frica nu a dispărut. Ma aflu în fața unui nou „leap of faith” și, în ciuda dovezilor că mă descurc, gândurile sunt aceleași: „Dacă o să dau chix?”

De data asta, însă, vreau să fac ceva diferit: cu toată frica, vreau să aleg din postura de adult sănătos, nu din impus, nu abia atunci când îmi ajunge cuțitul la os. Adică să încep, cu adevărat, să îmi asum riscuri.

Cum o să fac? Pur și simplu, o să o fac. O să fac primul pas și apoi o să văd eu. Pentru că o să mă descurc, așa cum m-am descurcat și altădată.

Uneori, asta e soluția, să sari, pur și simplu. Dar, ca să îți fie mai ușor, găsește-ți un sistem de sprijin, înainte. Așa cum îți spuneam la început, eu i-am avut pe tatăl meu, pe sora și pe terapeuta mea. Familia mi-a ascultat fricile și mi-a oferit alternative pentru fiecare teamă în parte, în timp ce terapeuta m-a ajutat să înțeleg de ce îmi e atât de frică, să văd că, de fapt, „nu e dracul atât de negru” și să parcurg călătoria către asumarea cu adevărat a unui risc.

Deci, dacă semeni cu mine și nevoia mare de certitudine te face să amâni ce e sănătos pentru tine, îți doresc să începi să alegi diferit: să îți găsești un sistem de sprijin și să alegi tu, chiar dacă ți-e frică, să nu lași soarta sau impulsul să aleagă pentru tine.

Oricare ar fi următorul tău „leap of faith”, nu lăsa nevoia de certitudine să te oprească. O să te descurci :)