Destul!!! Până aici!

Am început să fac coaching în carieră pentru că ținând traininguri de foarte multă vreme, am observat la cursanții mei niște blocaje pe care nu știam nici eu nici ei cum să le adresăm. Lucrând din ce în ce mai mult cu oamenii, am observat cât de adevărată este zicala „un angajat nu pleacă de la un loc de muncă din cauza specificului de job ci din cauza managerului”. Aici vorbim, bineînțeles, de situațiile în care nu vorbim de o promovare sau de o plecare naturală când potențialul a fost atins.

Ce ne facem însă când managerul face și mai mult de a determina un angajat să plece? Atunci când nu-i explică clar ce așteptări are de la el și pe urmă îi încheie contractul fără nicio posibilitate de rezolvare? Iată povestea mea:

Am fost concediată de pe un rol de management. Acum câțiva ani am lăsat în spate o poziție sigură dar plictisitoare dintr-o bancă. Am plecat să lucrez ca Manager de Recrutare într-o companie ce fusese inițial un start-up românesc și care a crescut în timp, ajungând să aibă sucursale în mai multe țări din lume. Aveam în echipa mea oameni din mai multe orașe din Europa și Africa. Mi-am petrecut primele luni din acel loc de muncă mai mereu în delegații, mai mereu pe drumuri, foarte puțin acasă. Departe de familie, hei-rup si oboseală. Dar îmi plăcea ce făceam. Învățam procese noi, cunoșteam oameni. În toată această perioadă am făcut 121-uri cu oamenii, am fost la traininguri, am ascultat apeluri, am participat în interviuri, m-am întâlnit cu toți managerii ca să înțeleg nevoia de business și de recrutare, am făcut plan de dezvoltare al carierei.

Și dintr-o dată, după acest hei-rup în care mai mult am fost plecată de acasă, am fost dată afară. Singura explicație și singurele feedbackuri ce mi-au fost oferite au fost cele date de la o săptămână la alta când prima dată ce propuneam era bine și următoarea dată când aduceam vorba de acea propunere răspunsul era „nu asta ți-am cerut”.

A fost extrem de frustrant, extrem de nedrept. M-am întrebat multă vreme dacă eu am fost cea care a greșit totul. Sigur, nimeni nu este fără pată și într-o relație, de orice fel, ambii au un nivel de responsabilitate și ambii au partea lor de vină. Cu siguranță că aș fi putut să cer un feedback mai concret, niște obiective mai clare, ghidaj mai specific. Am decis însă să cred că le pot rezolva singură pe toate, să demonstrez că pot.

Din punctul de vedere al unui lider în schimb, al unui „creier” de organizație, aș fi avut pretenții. Pretenții de:

• A oferi feedback;
• A seta obiective clare;
• A fi consecvent în ceea ce transmite;
• A nu uita că lucrează cu oameni, nu resurse fără suflet.

Și din păcate povestea mea nu este singulară. Mai jos, unul dintre cititori povestește experiența sa, similară și la fel de nedreaptă:

Lucram cu contract de colaborare la o firmă de marketing pe poziția de editor video. Îmi plăcea foarte mult ce făceam și mă simțeam foarte motivat, cu planuri de viitor, idei noi etc. Mi-a fost pus un 1 to 1 într-o vineri la final de program în care mi s-a adus la cunoștință că se hotărâse să întrerupem colaborarea. Am întrebat de ce, și mi s-a zis că se adunaseră multe lucruri mici ce nu le conveneau la ce făcusem; aveau probleme cu abordarea mea. Asta după ce ultimele feedbackuri apropo de munca mea fuseseră foarte pozitive și după zero discuții despre dorințele și așteptările lor în ultimul an și ceva.
Am rugat să îmi dea câteva exemple de lucruri care nu le conveneau având în vedere că fuseseră destule încât să se ajungă în punctul ăsta. Nu au reușit să îmi dea decât un singur exemplu de o greșeală. Greșeală pe care mi-o asumasem și pentru care luasem pașii necesari pentru a introduce un sistem de autoevaluare cu scopul de a evita astfel de greșeală pe viitor – lucru pe care îl discutasem și cu ei în momentul în care s-a depistat greșeala, cu jumătate de an în urmă.
Mi se reproșase apoi că nu fusesem suficient de proactiv în munca mea, deși nu fusesem niciodată informat că asta ar fi fost o așteptare din partea lor. Readuc aminte: zero one to one-uri sau discuții de feedback.

Discuția nu a dus nicăieri și eu am rămas fără loc de muncă în condițiile în care nu ratasem niciodată un deadline și prioritizam mereu ca munca să fie făcută și să fie făcută bine cu datele date.
M-am simțit foarte
foarte nedreptățit. Aș fi putut înțelege multe motive pentru care ar dori să întrerupă colaborarea cu mine, dar să fiu pus în fața unei decizii luate în lipsa mea, fără niciun fel de discuție și fără posibilitatea de a face recurs mi se pare un foarte mare bullshit și m-a făcut să mă simt ca o bucată de carne bună de exploatat până în momentul în care s-au plictisit de mine.
Și aș fi avut nevoie să facă lucrurile diferit.
Să fi comunicat cu mine clar așteptările lor din partea mea de la bun început, și să fi purtat discuții cu mine și când job description-ul s-a schimbat pe parcurs (rolul meu a suportat 3-4 modificări în ultimul an. Faptul că nu pot da un număr fix de modificări este dovada clară a lipsei de comunicare). Să fi avut discuții cu ei apropo de munca pe care o prestez. Ce și-ar fi dorit să se întâmple diferit; ce și-ar fi dorit să continui fac la fel… lucruri din astea.
Poate defectul meu cel mai mare este că nu sunt telepat și nu pot ști ce gândește sau ce-și dorește cineva de la mine și nu comunică aceste lucruri.

Lăsând la o parte furia pe care o resimt din nou citind aceste rânduri, realizez încă o dată cât de puțini oameni sunt pregătiți să fie în funcții de conducere. Cât de puțini sunt realmente lideri. Și hai să definim ce înseamnă de fapt, a fi lider.

Mulți ar spune că trebuie să fii atent la oameni, să-i asculți și să-i ajuți. Alții ar spune că este a le seta obiective clare și a le face o evaluare corectă. Eu aș vrea să definesc toate astea printr-un cuvânt: ÎNCREDERE. Ceea ce-i face pe oameni să urmeze un om este încrederea. Încrederea că vor fi ascultați, înțeleși, ghidați, că vor avea parte de un tratament corect, de empatie, că nevoia lor umană va fi mai presus de statul peste program, încredere că-și vor primi salariul la timp, că vor fi integrați. Încredere.

Iar în cazul meu povestit la început nu am simțit în niciun moment din acele 2 luni petrecute acolo că e vreun dram de încredere. Mereu eram privită cu suspiciune. Mereu simțeam că orice acțiune pe care o fac este notată și transmisă mai departe. În cazul poveștii cititorului a fost, parcă, mai rău. El avea încredere. Se simțea înțeles și acceptat. Și i-a fost tăiată craca de sub picioare.

Iar din păcate, aceste două povești nu sunt singurele. Mai jos este a unei cititoare.

Mâhnită și tristă am decis să schimb iar jobul. Durerea și sunetul hârtiilor trântite pe jos m-a izbit puternic, sentimentul de umilință care mi-au umplut mintea și inima, imaginea managerului expat arogant care poate să facă ce vrea, nu a mai balansat încrederea și credibilitatea pe care mi le acorda activității mele. Povestea se repeta.

O altă situație, o altă imagine la indigo a managerului român atotputernic și atotștiutor. Tunetele venite dispre el, agresivitatea și neputința în fața unui sistem care nu-i lua partea la bunăstarea sa financiară s-au revărsat asupra mea, de ce oare eu nu pot schimba legea din condei, că doar sunt contabilă. Refuzul meu de a falsifica documente pentru dosare bancare, trântit de uși și un avocat al grupului amenințător, doar îți apără stăpânul. Dar ștersul pe jos cu mine de soția parvenită financiar, cu înjurături, presiunea celui care trebuia să îmi țină partea de a-mi cere iertare la ceva ce nu am făcut, decât păcatul că m-am născut.

O altă poveste, o altă săgeată în inima mea, managerul expat de România, care poate călca cum vrea angajații dintr-o țară pe care nu o apreciază, deportat din țara de origine și puterea acordată de companii cunoscute în întreaga lume unor mici caractițe cu ventuze lipicioase și grețoase.

Și nu sunt singurele povești, căci am migrat dintr-o companie în alta, puterea de a îndura pierând de fiecare dată. Doar am schimbat o situație pe alta, un manager cu altul, fie expat sau român. Vremurile în care lucram eu, imaginea managerului stăpân domina piața de muncă, cum se spunea, el îți dădea să mănânci, el putea să facă ce vrea. Câteodată refuz ideea scalvismului modern și totuși, dacă aș da timpul înapoi și dacă aș fi avut din înțelepciunea de azi, aș fi rezistat altfel, aș fi avut o altă atitudine? Aud mereu, când în stânga, când în dreapta, că românii sunt plângăcioși și leneși, dar flashback-urile oamenilor palizi, nedormiți, umiliți, îmi apar câteodată în minte, dacă îmi răscolesc memoria din aceea perioadă. Să fi trăit eu în alta Românie?

Într-un an din întâmplare am dat drumul la televizor, un președinte apare pe sticla acestuia, nu mai știam nimic din ce întâmplă, tot el este președinte? Cunoșteam doar muncă, muncă și iar muncă. Mi-a fost de ajutor? Banii s-au dus așa cum i-am câștigat. Să pui în prim plan munca, să pui în prim plan familia, să pui in prim plan…? E greu de spus, echilibrul sănătos poți să-l găsești sau nu, și atunci ai de suferit. M-aș mai întoarce înapoi? Poate pentru anii tinereții, dar pentru ce am trecut prin, nu.

Parcă desprinse dintr-un peliculă SF, universuri paralele, oameni care nu muncesc, dar nu știu din ce trăiesc și oameni care muncesc până la epuizare și lipsa educației despre sănătate și bunăstare. Dacă aș fi fost educată cum să mă port și să acționez în situații dificile de serviciu, în mod sigur viața mea s-ar fi îmbunătățit mult, atât fizic cât și psihic. Acum, la vârsta de mijloc, cu reconversie profesională încep să învăț oamenii cum să treaca peste greutăți. Cu siguranță acum conștientizez acest fapt și atunci când îmi dau seama, încep să corectez. Dar dacă aș fi beneficiat de o educație sănătoasă despre muncă încă de la început? Dar vremurile care au trecut ofereau așa ceva? Un om a cărui coloană vertebrală este rigidă, fără experiența unei mișcări regulate, nu are cum să fie flexibilă în fața greutăților vieții, fără a se apleca, ajung să aibă discopatie cronică.

Îmi aduc aminte nopțile nedormite de grija celor întâmplate la muncă, tensiunea care a crescut an dupa an, transformându-se în tulburare patologică. Stresul și volumul de muncă pe care le-am avut m-au dus în punctul de a nu mai fi funcțională. Și cum se spune, nimeni nu-ți ridică statuie, nu mai ești bun, un altul îți va lua locul, iar deteriorarea sănătății o plătești din plin singur și numai tu știi asta.

Ați auzit de oameni care au devenit psihotici din cauza factorilor neprielnici în care au muncit? Ei bine există și astfel de cazuri. Ați auzit de oameni care spuneau că șeful îi urmărește, camera de la serviciu înregistrează tot, timorați, înspăimântați, dorind numai sa fugă? Da, și aici este vorba de paranoia pe care o capeți în urma stresului nesănătos, a workalholismului care cedează până la urmă tensiunii uriașe. Urmând anii de explozie a tulburării, apoi anii grei ai recuperării dacă aceștia există.

Într-o Românie care învață treptat ce este dreptul omului, cu o istorie încărcată de deprivări de libertate și gândire, omul muncitor are oare o valoare? În afară de rentabilitatea capitalului uman, valoarea umană ca ființă umană poate fi calculată, luată în evidență și eficientizată? Capitalul emoțional este luat în calcul ? Managerul din Romania are vreun indiciu, în afară de telefonul fără fir al bârfelor? Greu de spus. Totuși am cunoscut și un astfel de manager, dar mult mai târziu și, într-adevăr, pot evalua valoarea acestuia în durata și stabilitatea mea în muncă.

Poate mulți dintre voi nu ați trecut prin așa ceva, dar vă urez o rentabilitate a capitalului emoțional cât mai ridicată. Toate cele bune.

Ce povestește cititoarea este mai mult decât îngrijorător: boli psihice cauzate de extenuarea corpului și de presiunea adusă de constanța unui comportament negativ și a unui mediu toxic. Și din nefericire au existat cazuri unde, din cauza burnoutului, oamenii au murit.

Experiența mea m-a lăsat cu multă frustrare. Am plâns mult. Multă vreme m-am simțit furioasă. Însă întotdeauna în spatele furiei e altceva. Furia e doar un sentiment de protecție. În cazul meu furia proteja rușinea. Rușinea că tocmai mie mi s-ar putea întâmpla așa ceva.

În management am făcut și eu greșeli. Mi-a fost teamă să recunosc că nu știu. Am fost nesigură și mi-a fost greu să leg de la început o relație cu oamenii. Însă am considerat mereu că oamenii au nevoie să fie înțeleși și ascultați. Că au nevoie să se simtă în siguranță. Și ce am evitat întotdeauna a fost:

• Să le cer oamenilor să stea peste program;
• Să nu-i ascult;
• Să țip la ei;
• Să-i tratez de pe o poziție de superioritate;
• Să nu-mi fac timp pentru ei;
• Să nu le ofer încrederea mea.

Cum poate face un manager toate astea? Probabil că cel mai important este să înțeleagă că nu e despre el. E despre echipă. Despre ce reușesc toți să facă împreună, prin îndrumare și ajutor. Mai jos este un grafic care pe mine m-a ajutat enorm în nu doar a înțelege nevoia fiecărei persoane și a mă raporta la ei, ci și să-i ajut pe ei să accepte și înțeleagă că este în regulă să nu știe să facă anumite lucruri, e în regulă să greșească și să-și dea timp:

În încheiere

Aș vrea să reții că nimeni nu se trezește dimineața cu gândul de a strica ceva sau a o da în bară. Îți dorești să faci bine și faci toate eforturile în acest sens. Iar pentru asta meriți înțelegere și susținere. Iar dacă managerul nu ți le oferă, ai dreptul să le ceri sau să faci orice schimbări consideri necesare astfel încât să-ți fie bine.

Pentru că petrecem mai mult de jumătate din viața noastră trează la birou.

Pentru că nedreptățile și abuzurile nu ar trebui să existe.

Pentru că e ok să spui „Destul!!! Până aici! Merit mai bine și mai mult.”.

Pentru că meriți.