Taci, tu, că mă faci să roșesc de rușine!

Rușinea.

Acel sentiment pe care-l învățăm pe parcursul vieții. Nimeni nu se naște rușinos. Deși ne naștem goi, vulnerabili, roșii și plânși, avem reacții sincere și din tot sufletul. Pentru că așa e natural. Pentru că așa ne vine să facem.

Emoțiile noastre sunt naturale. Toate. Însă pe parcursul vieții noastre, cineva sau mai mulți cineva se rușinează de emoțiile noastre și de reacțiile conforme acelor emoții și ne învață și pe noi acea rușine.

Jeffrey Young spune cum oamenii cu schema cognitivă de rușine se consideră plini de defecte, inferiori, răi, fără valoare sau imposibil de iubit. Ca defecte ar putea fi vorba despre aproape orice caracteristică personală. Comportamentele tipice ale acestor oameni includ faptul ca se desconsideră pe sine și le permit și celorlalți să îi desconsidere, să-i trateze urât sau chiar agresiv.

Parcursul e cam așa: ne naștem fără să știm ce e aia rușinea -> suntem învățați că ce facem/spunem/arătăm este de neconceput („nu vorbi tare”, „acum vorbesc oamenii mari”, „cum să ieși îmbrăcată așa pe stradă”, „scoate degetul din gură, mai mare rușinea”, „cum să te scarpini în nas în public, ție nu ți-e rușine?”) -> învățăm că acel comportament NU trebuie făcut dar fără să fie clar de ce -> deschidem calea spre a fi judecați, agresați și începem să facem și noi același lucru.

Am putea spune, poate, că rușinea ne ajută să fim prevăzători. Și voi da exemplul meu:

În copilărie mergeam în fiecare an cu părinții la mare. În septembrie. Pentru că atunci aveau loc concursurile de Bridge la care ei participă și acum cu regularitate. Ziua o petreceam pe plajă sau prin fața hotelurilor, jucându-mă cu alți copii. Și erau mulți că mai toți veneau cu copiii lor la mare. Serile le petreceam în holurile ce pe vremea aia mi se păreau uriașe. Holuri unde adulții stăteau de vorbă, mai jucau ceva amical, mai beau ceva.

Într-una din aceste plecări, în care aveam nu mai mult de 4 ani, stăteam cu un grup de 2-3 copii din care era și un băiat cu vreo 3 ani mai mare. Băiatul ăsta non stop ne spunea „hai afară să facem pipi”. Acum gândindu-mă înapoi îmi dau seama cât de dubios era, având baie și-n hotel. Pe de altă parte fix asta făceam toți: pipi și nimic altceva. Într-un boschet de lângă hotel. Știu, știu, needucată treabă. Acum știu mai bine.

După vreo 3-4 astfel de plimbări afară la pipi, băiatul mă întreabă „ai curaj să-ți dai pantalonii jos în hotel?”. Păi da’ cum să n-aibă Cristina curaj? Are. Și-a dat fetița pantalonii jos în mijlocul hotelului, s-a așezat în fund și dădea încântată din picioare ca și cum făcuse o mare ispravă.

Ce mi s-a întâmplat după acest eveniment? Tata mi-a dat o palmă la fundul gol. Am impresia că mi-a și ridicat hainele înapoi, nu țin minte să fi făcut eu asta. Iar mama, seara în cameră, cred că mi-a explicat că nu e bine ce-am făcut însă nu mai țin minte nimic. Ce țin minte este că am auzit la un moment dat niște bărbați râzând jos în holul hotelului. I-am auzit din cameră. Cred că noi stăteam la etajul 1 și pereții erau subțiri. Iar mama mi-a zis „uite, încă râd de tine oamenii ăștia”. Mi-a zis-o cu multă blândețe și mult calm. Însă vorba aceea a contribuit, probabil, la rușinea mea. Pentru că eu asta am ținut minte.

Rușinea își are originea în presiunea societății, în modul în care ceilalți ne spun că ar trebui să ne comportăm. Și mai mult decât atât, rușinea vine din acele consecințe nespuse de nimeni: „vai, ce-o să spună lumea?”. Chiar am văzut la un moment dat pe Facebook apropo de vorba asta, o postare a cuiva care zicea: „Voi ăștia care-ați crescut cu ce-o să zică lumea, cum e? Ce-a zis până la urmă?”.

Problema cea mai importantă pe care rușinea o ridică este prin prisma mesajelor pe care noi ni le spunem nouă: „aș vrea să merg și eu la piscină dar mi se vede celulita”, „aș vrea să-mi spun și eu părerea dar dacă voi fi criticat?”. Și câte și mai câte.

Rușinea vine din multe comportamente exercitate asupra noastră de către ceilalți. O cititoare a povestit întâmplarea ei mai jos:

Odată, am lipsit vreo 3 luni de la școală (am fost foarte bolnavă). Eram în clasa a 3-a. Când am mers la școală am avut lucrare la mate. A fost primul 4 din viața mea (nu mi l-a trecut în catalog pentru că lipsisem). Însă când a auzit tata m-a luat la bătaie. A inceput cu o palmă care m-a lipit de colțul peretelui. Atât de tare încât am scăpat pipi pe mine. Apoi m-am trântit la birou să fac exercițiile. A luat cureaua și a continuat… nu apucasem să merg la baie… îți dai seama ce a urmat. Probabil că au mai fost episoade, însă este cea mai pregnantă amintire și a fost printre cele mai umilitoare experiențe prin care am trecut. Toată viața am tânjit după aprecierea și iubirea lor și deși știu că atât au știut/putut atunci, că sunt de ajuns, că am ajuns bine cu mine, sunt încă chestii despre care nu pot vorbi cu voce tare. Încă îngheț în conflicte și nu sunt în stare să verbalizez când mă simt inconfortabil.

Efectele pe care acest shaming le-a avut asupra ei le-a spus chiar ea. Anonimatul îi va fi păstrat din motive evidente.

Rușinea, deci, ne blochează. Ne taie aripile și ne face să nu mai fim noi. Cu ajutorul psihoterapiei oamenii reușesc să înțeleagă că are și multe calități pentru care merită să fie apreciat. Învață să pună accentul pe trăsăturile dezirabile și să reducă importanța pe care o acordă defectelor lor.

Lucruri pe care le putem face începând de acum, pentru a combate toate aceste învățături primite de-a lungul timpului:

• Listă cu lucrurile care ne ies bine;
• Scrisoare către părintele/adultul care ne-a făcut să învățăm rușinea excesivă;
• Întrebat prietenii și oamenii de încredere „ce știu să fac foarte bine?/ce-ti place la mine?/care e cel mai bun lucru pe care l-am făcut pentru tine?” etc.;
• Cerem ajutorul, vorbim despre asta, ne eliberăm și iertăm.

Pentru că meriți să zbori liber/ă.