Pedeapsa-i ruptă din rai

Wow ce vorbă. E ca și cum am spune că-n rai mai vine din când în când Sf. Petru și ne troznește câte-o scatoalcă peste față, să nu cumva să ne fie prea bine. Da da, știu, vorba era cu bătaia. Dar bătaia-n sine nu-i o pedeapsă totuși?

Când eram copii mulți din noi ajunsesem să fim pedepsiți pentru greșeli. Definiția greșelii este exact lipsa intenției. Deci noi suntem pedepsiți, cum ar veni, degeaba.

Și asta-mi mai amintește de o vorbă: „tăcerea e de aur”. Plus sora ei mai mare și mai nasoală: „dacă tăceai, filosof rămâneai”. Parcă toate vorbele noastre românești duc către o formă de pedeapsă. Pentru că și a reduce pe cineva la tăcere tot ca o pedeapsă este percepută.

Îmi amintesc două experiențe din copilărie apropo de pedeapsă. Două experiențe pe care le-am considerat nemeritate.

1. Părinții mei și-au dorit ca eu să știu să vorbesc bine franceză. Și mi-a priit enorm. Îmi și place foarte mult franceza. Am început s-o studiez la școală în clasa a 4-a dacă-mi amintesc eu bine. Aveam un vocabular în care trecusem toate cuvintele pe care le învățam la franceză și pe care trebuia să le rețin. Se adunase o listă mare de cuvinte. Mare rău. Și tata a avut un exces de zel. Mi-a spus:

„Fii atentă. Ai două zile la dispoziție să înveți toate cuvintele astea. Te voi asculta și pentru fiecare cuvânt pe care nu-l știi, n-ai voie să ieși o zi din casă.”.

Și n-am știut 5 cuvinte. Cinci. Din peste 100. Mi s-a părut atât de nedrept. Veneau prietenii mei la ușă să mă cheme afară și nu aveam voie pentru că eram pedepsită. Pedepsită că nu mă ridicasem la nivelul așteptărilor. Pedepsită că nu avusesem memoria perfectă. Sigur, el o fi perceput-o ca pe o motivare. Dar la mine a ajuns ca o mare nedreptate.

2. Eram mai mică decât ce-am povestit la punctul anterior. Și făcusem ceva. Habar nu mai am ce. E un vid în locul în care ar trebui să fie amintirea a ce-am făcut. Însă ce nu e vid e faptul că tata m-a trimis la colț. A fost îngrozitor de umilitor. Stăteam acolo, cu fața la colț, le vedeam umbrele alor mei pregătind masa în sufragerie, auzeam cum se mișcă și ardeam de durere. Cât de mult poate greși (atenție, greșeala e neintenționată) astfel încât să fie pus la colț, fără o explicație și fără drept de apel. Nu m-a ținut mult acolo, câteva minute până când a fost gata masa. Când am venit la masă eram doritoare de atenție, de iubire, nu știam ce să fac cu mine. Iar tata în continuare era îmbufnat și nu mă băga în seamă. Practic îmi făcuse o favoare. Eu meritam în continuare să fiu pedepsită pentru acel ceva care probabil era un inconvenient pentru starea lui la momentul respectiv.

Și nu sunt singura, din păcate. Mai jos regăsiți testimoniale ale persoanelor ce și-au dorit să contribuie la acest articol și să împărtășească din experiența lor.

„Primele și cele mai importante surse de pedepse din viața mea au fost părinții. Principalele moduri în care mă pedepsea tata, când nu-i convenea ce făceam sau când voia să-și impună autoritatea, o făcea printr-un pattern de comportament ce ulterior s-a perpetuat în viața mea adultă: nu te mai iubesc, deci nu-ți mai dau bani.

Pedeapsa nu era prin importanța banilor pentru mine ci pentru tata, pentru că îți dau bani = te iubesc.”

Ce învățăm noi, copiii, din pedepse, este exact cele spuse mai sus: „te iubesc doar dacă ești cuminte”. Unde cuminte nu are o definiție standard. Cuminte = faci ceea ce spun eu. Copiii, prin natura lor, explorează, încearcă, testează, gustă, strică. Acțiuni ce pot fi definite prin lipsa cumințeniei. Iar dacă lipsa cumințeniei duce la pedeapsă și la retragerea iubirii, atunci concluzia logică ar fi că nu merităm să fim iubiți. Și acestea sunt mesajele pe care noi le învățăm încă de mici copii.

„Modul în care mă pedepsea mama era că nu mai vorbea cu mine. Intra într-o stare pasiv-agresivă. Eu nu aveam rebeliuni, foarte rar se întâmpla să ies din cuvântul ei. Dar mai întorceam vorba, îmi spuneam părerile. Iar atunci se oprea din a vorbi cu mine. Îmi dădea în continuare să mănânc dar îmi trântea pâinea pe masă. Îmi dădea binecuvântarea când plecam din casă, dar o făcea pasiv-agresiv”.

Mesajul primit este din nou, același: faci cum consider eu, te iubesc și îți arăt asta. Însă atunci când te oprești, mesajul pe care ți-l transmit e că nu te mai iubesc sau te iubesc condiționat.

Sigur, niciun părinte care își iubește copilul nu vrea să transmită un astfel de mesaj. Și atunci de ce?

• din cauza rănilor nevindecate ale părinților;
• pentru că așa au învățat și ei de la părinții lor;
• pentru că e greu să adresăm ce ne doare;
• pentru că nu știm să comunicăm foarte bine cu copilul;
• sau poate pentru că își doresc să-l ambiționeze.

Cred cu tărie în bunele intenții. Însă, la fel ca în avion când se depresurizează cabina și întâi trebuie să avem grijă de noi și pe urmă de copil, la fel este și în viața obișnuită. E greu, știu, dar ca să putem avea o relație bună cu copiii, important este să ne recunoaștem nouă rănile și durerile, să cerem ajutorul și să le adresăm.

Efectul, dacă nu o facem? Copiii (și în speță, noi, adulți acum) vor învăța că merită să fie certați pentru greșeli sau nimicuri. Că trebuie să fie perfecți pentru a fi iubiți. Învață să se autopedepsească prin modelul învățat anterior.

Ce poți face?

• spune concret ce te supără și cum te face o acțiune să te simți
• explică-i celuilalt (copil sau adult), ce te deranjează, care sunt regulile sau principiile de respectat, ce așteptări ai și de ce
• când celălalt greșește, verifică de ce. Și crede în bunele intenții ale celuilalt. Mai ales ale copilului tău. Toți copiii au ca scop să-și facă părinții fericiți
• stai tu cu tine și dă-ți timp să înțelegi ce simți și de ce
• cere ajutorul, vorbește cu prietenii care te înțeleg, mergi la terapie.

Și nu în ultimul rând, ai grijă de tine și nu-ți pedepsi copilul interior.