Ce faci când n-ai inspirație?

De o lună cel puțin încerc să mă așez la PC să scriu un articol nou. Și de așezat la PC mă așez. În fiecare zi. Dar încep să fac alte prostii (cum ar fi să mă joc ceva, să mă uit la un serial, SĂ LUCREZ) și inspirația pentru articol tot nu vine.

• Am încercat să las să treacă o zi-două. N-a funcționat. A trecut o lună.
• Am încercat să mă uit printr-o listă de subiecte interesante și idei cool pe care le-am notat, poate poate vine vreo idee. Nada.
• Am încercat să cer sfaturi de la alții, să le cer idei. Nimic nu s-a potrivit cu mine.
• Am încercat să scriu despre subiecte pe care le cunosc prea bine (training, vorbit în public, emoții) dar nimic nu se lega.

Astăzi în schimb, stând cu foaia albă în față, m-a lovit: „de ce să nu scriu despre faptul că n-am inspirație?”. Să fim serioși și să ridice mâna cine n-a suferit vreodată de lipsă de inspirație. Până la urmă noi adulții suntem cei care spunem cel mai des „eu nu sunt deloc creativ/n-am idei/nu-mi amintesc niciun banc amuzant”.

De ce să nu scriu despre faptul că n-am inspirație?

6 ani de teatru și improvizație m-au învățat că e extrem de important să joci emoția pe care o ai atunci. Să-ți asumi ce se întâmplă în momentul prezent și să nu forțezi ceva ce oricum ar fi nenatural. Exact ca-n vorba „love is like a fart. If you force it, it’s shit”.

Prima dată când mi-am asumat realmente sentimentul pe care-l trăiam atunci a fost la una din repetiții. Trebuia să joc rolul unei soții supărate (cel puțin așa reieșea din text și așa-l tot jucasem până atunci). Treaba era că în ziua aia chiar mă simțeam teribil de bine. Amuzată, pusă pe glume, jovială. Deloc supărată și nervoasă. Am intrat în scenă 100% indecisă. Habar n-aveam ce să fac. Îmi pusesem problema să mă prefac. Dar așa de proastă era ideea respectivă încât am decis să n-o fac și pur și simplu să spun replicile pe emoția pe care o aveam atunci. A fost cea mai bună interpretare a mea până la momentul respectiv.

Cea.mai.bună.

De ce? Pentru că mi-am asumat ce simțeam. Pentru că am fost eu. Naturală, prezentă și bine cu mine. Pentru că nu am încercat să fiu ceea ce nu sunt.

Nu de puține ori ni se spune/cere să fim altfel decât suntem.

• Vorbește mai încet că se uită lumea la noi.
• Ce dacă te-au supărat și te-au nedreptățit? Fii tu bun/ă și iartă-i, indiferent cum te simți.
• Dacă nu ești cuminte te dau la țigani.
• Dacă tăceai, filosof rămâneai.
• Cum să te îmbraci așa? Tu nu te uiți la tine ce vârstă ai? Doar tinerii mai pot să poarte culori vii.
• Insert here ce-ai mai auzit și tu.

Dă-mi voie să-ți spun ceva: NU EȘTI GREȘIT/Ă. Așa cum ești tu, e perfect. Este în regulă să vorbești tare. Ai dreptul să fii supărat/ă când cineva te nedreptățește. Ai voie să-ți spui părerea.

Minunăția acestei lumi constă în faptul că suntem diferiți. Că fiecare din noi este unic în felul său. Altfel cum am mai putea oare vorbi despre învățare, dezvoltare, compatibilitate?

Deci, ce faci când n-ai inspirație? Te uiți în oglindă, îți spui „sunt perfect/ă așa cum sunt” și îți asumi tot ceea ce simți.