Unde dai și unde crapă

Tocmai ce-mi luasem certificarea de Lean Six Sigma și mă simțeam mai mult decât pregătită să țin un curs pe acest topic. Mai ales că în firma unde lucram era la foarte mare căutare subiectul și informația.

Zis și făcut.

Am făcut structura cursului.

Am pregătit exercițiile și materialele.

Am rezervat sala, aceeași pe care o rezervam mereu.

Am anunțat trainingul în organizație.

Am trimis invitația către oamenii înscriși. 16 la număr.

Și a venit ziua cursului. Începea la 9:30 dimineața. Era într-o vineri, o zi ploioasă și mohorâtă de toamnă. Ca de obicei, am ajuns în sală la ora 9 ca să aranjez spațiul, să verific proiectorul, să-mi aranjez materialele. Când am terminat toate acestea se făcuse 9:15. Ora la care de obicei începeau oamenii ușor ușor să vină. Acum nu ajunsese nimeni.

„Eh, e ok, e vineri, plouă, e nașpa. O să vină ei”, mi-am zis. Și-am deschis mailul să mai lucrez puțin.

Ora 9:25 și încă nu venise nimeni. Lucrurile erau un pic ciudate dar am pus iarăși totul pe seama vremii și am mai răspuns la două mailuri.

Mă uit iar la ceas și văd 9:31. Și în continuare niciun participant venit. În acel moment latura mea justițiară s-a enervat:

„Cum adică să nu vină nimeni?! Păi eu pentru ce mă chinui aici? Și nici n-a anunțat vreunul că întârzie sau nu vine. Ia să vezi ce-i escalez eu pe toți acum!”

Pentru cine a lucrat în corporație știe că escalarea este acea super putere a corporatiștilor de a strica prietenii. Nu aveai cum să mai privești cu aceeași deschidere pe ăla care te-a escalat.

Am deschis invitația din calendar ca să mă uit la managerul fiecăruia și să-i escalez și-atunci am văzut: ERAM ÎN ALTĂ SALĂ!

 

Eu.

Greșisem sala.

 

Nebănuite sunt căile panicii în acele momente. Transpirații, gâfâială, idei de tocmire. Pentru că mi-am zis:

„Știu! Am eu soluția! Le dau tuturor mail să vină aici, în sala în care sunt eu”. După care mi-am dat seama „Nu fi tută. Oamenii sunt la training. Fără laptop. Nu o să vadă mailul tău.”

Și colac peste pupăză, eu în mod evident NU rezervasem sala în care eram. Rezervasem alta. Cea în care erau participanții. Între timp au venit în sala în care mă aflam eu și cei care o rezervaseră de drept. Am luat toate materialele frumos aranjate, le-am aruncat în rucsac. Am trântit și laptopul deasupra și-am plecat spre sala corectă.

În lift însă mă pocnește altă idee: „Bă, unde naiba te duci? Tu habar n-ai unde e sala”.

Panică nr 2. Sun o colegă. Nu răspunde. Sun altă colegă care răspunde. „Băi, zi-mi te rog unde e sala X. Și repede că am training”. Habar n-avea nici ea. A zis că află și mă sună înapoi. Corporația respectivă avea 4 clădiri și sala mea era în cu totul alta decât cea în care eram eu.

Mă uit la ceas: se făcuse 9:40. Transpirația creștea. Mă sună colega înapoi. Îmi spune unde e sala. Și într-un final, la ora 9:44, ajung și eu, învinsă, în sală. Participanții, pe bună dreptate, toți ofticați, enervați. Le-am cerut scuze și-am început trainingul însă cu o energie mult mai joasă decât cea care mă caracteriza. De prisos să mai spun că trainingul a fost unul nu prea strălucit.

Mult timp după această întâmplare mi-am spus că problema a fost obișnuința. Că mereu țineam training în sala în care m-am dus inițial și automatismul m-a trimis acolo.

Asta până în momentul în care mi-am zis, după câteva luni, „hai să țin iarăși trainingul de Lean Six Sigma”. Și-atunci m-a lovit ceva rudă cu scârba. Am analizat puțin acest sentiment și l-am recunoscut. Îl simțisem și la primul training.

Atunci îl ignorasem. Acum l-am explorat. Și mi-am dat seama că răspunsul nu era automatismul sălii. Întreaga întâmplare fusese un act ratat. Eu nu doream de fapt să țin acel training. Știam că nu-mi va face nicio plăcere. Dar am făcut-o oricum. Dintr-o ambiție stupidă.

Te încurajez să le acorzi o atenție sporită sentimentelor și emoțiilor tale. Pentru că ele știu ce ai tu nevoie. Mintea minte. Iar dacă nu le asculți s-ar putea să crape ceva în cu totul altă parte decât acolo unde dai tu.